Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca,
Centrul Universitar Nord din Baia Mare, Romania
și
Université du Québec en Abitibi-Témiscamingue (UQAT)
vă invită să luați parte la
Cea de-a 4-a Conferinţă Internaţională de Studii Culturale
„Multiculturalismul şi Nevoia de Recunoaştere”
cu tema:
COMUNICAREA DE MASĂ ÎN CONTEXT(E) PROPAGANDISTIC(E)
„știri false”, „fapte alternative” și post-adevăr
20-23 iunie 2019
Baia Mare
Prezenta invitatie vrea să încurajeze participarea cercetătorilor din diferite discipline (lingvistică, filologie, analiza discursului, studii culturale, asistentă socială, sociologie, filosofie, psihologie, educatie, stiinte politice) la o reflectie privind valoarea informatiei în societătile noastre globalizate. În fata „stirilor false”, a „faptelor alternative” si a post-adevărului, este vorba de a întelege, a analiza si de a (se) interoga în ce fel aceste moduri de comunicare de masă concură la un vacarm general. Totodată, trebuie văzut cum si de ce acestea se propagă, se răspândesc si clarificat despre ce vorbesc si cui se adresează. Ca fapte de fictiune cu succes, finalitatea lor poate fi una ideologică, politică, tehnică, stiintifică ori comunitară. Este vorba de a le privi si analiza critic si de a dezvolta o directie de cercetare pentru a se putea orienta într-un mod semnificativ.
Declaratiile false sau inexacte, „stirile bidon” (junk news), minciunile se răspândesc cu scopul de a însela oamenii prin intermediul formelor media de masă, a platformelor digitale si a retelelor sociale. Numărul lor mare se traduce printr-o suprainformatie fluă pe care unii dintre concetătenii nostri, imuni la aceasta, nu o iau nici măcar în considerare. Brocas si Marcineau (Brocas, A. et Marcineau A. (2018, novembre). Infox, mensonges et vidéos. La vérité est ailleurs. Les menteurs, p. 30-33) subliniază că doar la începutul mandatului lui Donald Trump, presa americană a început în cele din urmă să numere 2000 stiri false, 40 pe săptămână. Dar acest fapt nu e doar de astăzi. Stirile false partizane, reluate si amplificate conduc la o criză de încredere în politicienii nostri si institutiile noastre. Acestea îi reconfortează pe cei convinsi, îi discreditează pe adversari, seamănă îndoială si îi sochează pe cei care observă impostura. Rezultă de aici un deficit de legitimitate a comunicării de masă, care se adaugă unei crize de încredere de lungă durată.
Sutem oare naivi să credem că adevărul reprezintă mai mult decât o simplă opinie atunci când acceptăm că publicitatea să fie prezentată ca minciună accepabilă si agreabilă? Să tolerăm deciziile editoriale ipocrite si partisane, chiar dacă acestea sunt contrazise si denuntate de unii dintre cetătenii nostri ? Pe de altă parte, conform opiniei lui Venturini (Venturini, T. (2018). Sur l’étude des sujets populaires ou les confessions d’un spécialiste des fausses nouvelles. Dans Sauvageau F. et al (dir.), Les fausses nouvelles : nouveaux visages, nouveaux défis, p. 23. Québec : Presses de l’Université Laval), cu cât aceste stiri sunt denuntate, cu atât mai mult se răspândesc si devin virale, amplificând problemele falsei comunicări publice. Deci, trebuie mai degrabă să vorbim de poluare a dezbaterii publice? Acest autor crede că „viralitatea”, mai degrabă decât „falsitatea”, ar trebui să fie „considerată drept semnătură a unei stiri false ». Oamenilor le place să vorbească fără să creadă în mod necesar că faptele prezentate sunt „adevărate” sau „false”. Să înghitim aceste simulacre de comunicare ca „fapte alternative”?
Ne întrebăm dacă veracitatea sau falsitatea faptelor este situată pe locul al doilea prin raportare la contextul pe care oamenii îl trăiesc si care are o repercusiune directă asupra sentimentelor, resentimentelor, emotiilor si experientelor. Devine mai putin pertinentă această fasonare a realului decât dificultatea de a trăi cotidianul în care exacerbăm toate diferentele, iar referintele sunt în derivă ? Este o criză a constiintei cetătenesti ori un strigăt deznădăjduit de cetăteni în fata unei dezrădăcinări a unei lumi care se transformă brutal în ciuda lor ? Sau mai degrabă amândouă? În zilele noastre, oare această nesiguranta sustine obsesia identitară de dreapta sau de stânga care mai stabileste ce este credibil?
Astfel, suntem deschisi multi dintre noi „stirilor false” si „faptelor alternative” acceptându-le. Ce logică ar sustine aderarea la acest tip de mesaj public, mai ales atunci când acestea frizează absursul sau comicul ? Ce tip de comunicator alege să le insereze în construirea propriei viziuni sociale a mesajului său fată de ceilalti membri ai societătii noastre, dincolo de orice demnitate ori integritate personală ? De ce propria naratiune ideologică, politică sau stiintifică contine un vector de coeziune ca răspuns la asteptările si la nelinistile mai multor concetăteni ? Este tocmai capacitatea noastră de a reflecta si de a judeca care este pusă în joc. Este aceasta pe cale de a se micsora? Constructia de adevăruri paralele, fondată pe „stiri false” si „fapte alernative”, pune la încercare veracitatea faptelor si experienta noastră democratică. În 2004, autorul american Ralph Keyes (Conform dictionarului Oxford, citat de la Presse. http://www.lapresse.ca/international/201611/16/01-5041850-post-verite-le-mot-de-lannee-selon-le-dictionnaire-oxford.php) a inventat termenul de post-adevăr pentru a descrie o situatie mediatică în care „ faptele obiective au mai putină influentă pentru a modela opinia publică, apeland la emotie si opinii personale ”. Se poate vorbi de un sistem mediatic alternativ?
Se adresează acest tip de comunicare de masă naivitătii noastre, ignorantei noastre sau visului nostru despre o lume care ar răspunde nevoilor noastre ? Noi nu mai verificăm cine ce spune sau legitimitatea surselor. De altfel, suprainformatia si multiplicarea surselor face această sarcină dificilă. Ellul (Ellul, J. (1967). Histoire de la propagande. Paris : PUF) identifică nevoia psihică a individului izolat, singur si fără resurse de a obtine efecte si repecusiuni în propria viată. Potrivit acestui autor, această persoană trăieste înecată într-un context tehnologic al societătii de masă si se învârte într-un cerc vicios : cu cât i se oferă false satisfactii pentru false nevoi, cu atât devine mai izolat, mai singur si fără resurse si, mai mult, are nevoie de media pentru a-i oferi surogate care îl reconfortează.
Dar ce a putut să provoace această criză mondială a comunicării? Cum s-a ajuns la contextul actual de comunicare publică?